Controlul omnipotent reprezintă un fenomen normal în dezvoltarea umană, aceasta fiind prezent în primele 18 luni de viață. Neexistând capacitatea de diferențiere între lumea exterioară și Sine, bebelușul consideră că evenimentele exterioare sunt o consecință a stărilor intrioare și a nevoilor acestuia. Astfel, în momentul în care bebelușul experimentează nevoia de hrană și mama acestuia îi satisface această nevoie hrănindu-l, bebelușul consideră că are control asupra lucrurilor exterioare lui, reușind să obțină hrana necesară într-un mod magic prin propria sa putere.

Sentimentul de a avea influență deplină asupra mediului are legătură cu stima de sine și reprezintă un punct normal în dezvoltarea umană. Odată cu dezvoltarea însă, acest control omnipotent este diminuat, trecându-se la ideea că figurile de atașament sunt atotputernice, existența acestuia depinzând astfel în întregime de părinți. Odată cu trecerea timpului însă, copilul are capacitatea de a accepta realitatea faptului că puterea propriei persoane sau a celorlalți este limitată, neexistând capacitatea de control omnipotent asupra mediului înconjurător.

Condiția pentru atingerea acestui punct de maturizare psihologică este reprezentată de experințele timpurii ale unui mediu securizant în care copilului i se permite trăirea iluziei de a avea control suprem asupra mediului înconjurător pentru satisfacerea propriilor nevoi, precum și încrederea acestuia în figurile de atașament idealizate și experimentate ca atotputernice.

Dezvoltarea normală și maturizarea presupune la vârsta adultă a individului existența unui nivel minimal ale ideii de control omnipotent infantil, aceasta stând la baza încrederii în propria persoană, precum și sentimentul de competență și eficiență personală.

Photo by Pixabay