În societate există ideea conform căreia iubirea de sine înseamnă egoism; că atât timp cât un individ se iubește pe sine atunci nu are capacitatea de a le oferi iubire celorlalți. Însă există diferențe substanțiale între egoism și iubirea de sine.

Egoismul implică excluderea oricărei griji față de ceilalți și concentrarea doar asupra interesului propriu. O persoană egoistă nu experimentează plăcerea în actul de a dărui, aceasta având satisfacție doar în momentele în care primește sau ia din mediu ceea ce are nevoie. Nu există interes pentru nevoile celorlați și nici respect pentru demnitatea și integritatea acestora. Totul este evaluat din punctul de vedere al propriului profit.

Aceste manifestări însă nu sunt o dovadă de iubire pentru propria persoană. Egoismul reprezintă opusul iubirii de Sine, individul experimentând un gol interior incapabil de a fi satisfăcut, rezultând lipsa de satisfacție și împlinire. Acesta este motivul pentru care individul încearcă cu disperare să ia din mediu tot ceea ce consideră că are nevoie, cu speranța de a compensa lipsa propriei iubiri față de persoana sa.

În timp ce egoismul presupune incapacitatea iubirii propriului sine și a altora, iubirea de sine reprezintă respectul pentru unicitatea propriei ființe, înțelegerea propriei persoane precum și acceptarea propriului Sine. Acestea nu sunt separate de respectul și iubirea celorlalți.

Iubirea altei persoane își are rădăcinile în iubirea față de propria persoană. Astfel, un individ are capacitatea de a oferi afecțiune unei alte persone corespunzător nivelului său de iubire de sine.